Diverse

NU-ȚI VINE SĂ CREZI! 30-40% dintre locuitorii raionului Rezina au murit de foame. Vezi motivul

Teroarea sovietică din RSSM, prin prisma supravieţuitorului regimului de ocupaţie, Victor Ghilaș din localitatea Stodolna, raionul Rezina. A fost subiectul subiectul emisiunii “Recurs la Istorie” de la postul de radio “Vocea Basarabiei”. Victor Ghilaş este născut în anul 1935 în localitatea Stodolna, raionul Rezina.

În timpul primei ocupaţii sovietice

Părinţii erau ţărani. Tata Ion a fost judecat în anul 1940. Tata a fost arestat pentru că s-a împotrivit să dea la stat casa sa nouă terminată de construit în acelaşi an şi care oricum a fost confiscată şi transformată în soviet sătesc. Preşedinte de soviet sătesc a fost numit un evreu Levenzon. Iniţial tata a fost chemat şi i s-a cerut să dea casa, dat tata a refuzat. L-au mai chemat o dată şi au primit acelaşi răspuns.

În ajunul nunţii surorii mele mai mari când deja venise rudele din satele mai apropiate, la indicaţia preşedintelui pe tata l-au chemat la Chiperceni şi l-au arestat. A doua zi trebuia să fie nunta surorii Ana. De-facto aceea nu a fost nuntă, dar mai mult au fost lacrimi. Rudele au venit din sate şi nunta a fost cu lacrimi şi plânsete.

Noi am rămas în casa veche, cu şindrilă, iar în casa nouă cu tablă s-a format sovietul sătesc.

Tata a fost o perioadă în închisoarea din Chiperceni, după care a fost transferat într-o închisoare din oraşul Kazani unde în 1943 a decedat.

În anul 1949 și mama este arestată

În 1949 mama Alexandra nu mai era în stare să achite impozitele la stat. În luna martie au arestat-o şi au dus-o la Chiperceni. Când eu am venit acasă de la școală ea nu mai era, uşile erau încuiate şi oamenii din mahală mi-au spus că mama e arestată. Eu eram în clasa a patra. O perioadă am dormit la rude. În a treia zi am intrat în casa noastră. Noaptea dormeam acasă, intram pe fereastră.

Funcţionarii săteşti au cărat cu căruţile tot ce aveam în casă: veselă, perne, garderoba şi toate celelalte lucruri. Eu mă uitam pe geam cum ne cară lucrurile şi nu puteam face nimic.

Eu învăţam într-o clasă cu feciorul preşedintelui sovietului sătesc Maric, acesta a organizat băieţii ca să mă bată şi când mă întorceam acasă de mai multe ori s-a năpustit asupra mea şi mă numea: „Fecior de culac” şi m-am băătut. În chimb Nicolae Teterea văzând care era sutuaţia mi-a luat apărarea. Cadrele didactive stiau soarta părinţilor mei, directorul şcolii Zandelov împreună cu soţia lui au venit noaptea în casa noastră bătrânească şi m-au sfătuit ca să plec la surorile mele şi să-mi continui studiile.

Clopotul de la biserică tot timpul bătea

Mama avea o minte ageră, a luat câteva căldări cu grâu, le-a pus într-un butoiaş pe care l-a dus în grădină şi l-a ascuns în pământ. Aceiaşi actori din sovietul sătesc ne-au luat totul de prin poduri, de prin casă prin casă, inclusiv, și sacii cu nuci, adică au curăţat tot-tot.

Oamenii mureau de foame. Mult ne-a ajutat cumnatul Ion Postolachi, era felcer, se întorsese de pe front. El ne-a adus o căldare de porumb. Fratele a făcut o râşniţă şi noi făceam mămăligă. Primăvara mama pregătea mâncare din patlagină şi ne trimitea la vie.

Noi aveam vacă şi ea ne-a salvat cu laptele

Prietenul meu Antonică Cotună s-a umflat la faţă şi a fost trimis în satul vecin Izvoare unde era un spital, dar nu a mai putut fi salvat. A murit de foame. După aceasta mama a plâns vreo două zile, regreta că nu şi-a dat seama de situaţi a în care s-a pomenit acel băiat. Baiatului îi era ruşine să mai ceară de mâncare, iar ea nu şi-a dat seama.

În această perioadă clopotul de la biserică tot timpul bătea, uneori de două-trei ori pe zi. Primăvara copii veneau pe malul Nistrului, căutau scoici şi le coceau.

Cerealele confiscate de la oameni au fost încărcate în căruţe şi duse în Rusia

Fruntaşii satului, preşedintele, secretarul – vreo patru-cinci intrau prin poduri şi confiscau totul puneau în căruţă.  Oamenii nu se împotriveau, pentru că dacă te împotriveai, apoi erau dus în Siberia. Cei care decedau erau îngropaţi la spital, iar ceilalţi erau înmormântaţi în sat.

Vreo 30-40 % din locuitorii satului Stodolna au murit de foame 

Din clasa mea au murit vreaio 10-12 băieţi de foame, mai târiu ei care au rămas în viață erau obligaţi să plece în Rusia la FZO, şi lucrau la scos cărbuni. Majoritatea nu s-au mai întors înapoi.

AUTOR: Mariana S. Ţăranu, doctor în istorie

Click to comment

Comentează

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

To Top