Uncategorized

Boala nevăzută care loveşte 1 din 20 de români

Treci pe lângă ei, dar nu ştii că duc o povară cruntă. Unul din 20 de români suferă de depresie, o boală de care, la nivel mondial, suferă peste 300 de milioane de oameni şi care, în formele sale severe, duce la suicid.

De frica stigmatizării sociale, subiectul rămâne, din nefericire, unul tabu în România şi se vorbeşte despre el doar când se produc tragedii asemenea celei recente, când o femeie şi-a luat cei trei copii şi s-a aruncat în faţa trenului. Tânăra, în vârstă de 30 de ani, fusese internată la de două ori la Spitalul de Psihiatrie Alexandru Obregia din Capitală, însă nu urma niciun tratament medicamentos.

Cu toate acestea, familia şi, cei apropiaţi au preferat să nu vadă semnele care prevesteau la gestul extrem. Până la urmă, “câţi prieteni mai are un om care oficial a fost internat la Spitalul 9?”, comentează psihologul Radu Leca.

Tabloul de ansamblu arată în felul următor: peste 300 de milioane de persoane la nivel mondial suferă de depresie, iar, în cazurile cele mai severe, această boală poate conduce la suicid, potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Cifrele trădează o realitate dramatică în condiţiile în care aproximativ 800.000 de persoane, din întreaga lume, se sinucid anual, suicidul fiind a doua cauză de deces în rândul persoanelor din grupa de vârstă 15-29 de ani, conform aceleiaşi surse.

Situaţia este cu atât mai gravă cu cât mai mult de jumătate din persoanele afectate la nivel mondial nu beneficiază de tratamente eficiente împotriva acestei boli, printre principalele obstacole numărându-se lipsa de resurse, lipsa personalului medical calificat şi stigma socială asociată afecţiunilor psihice.

Următoarea statistică o va include şi pe Alexandra Braunstein. În vârstă de 30 de ani, însărcinată în cinci luni şi mamă a trei copii, Alexandra suferea de depresie şi fusese internată la Spitalul Obregia de două ori, în trecut, însă nu urma niciun tratament medicamentos. A lăsat un bilet de adio. „Îmi pare rău, nu mai suportam”. Şi s-a aruncat în faţa trenului. Nu a plecat, însă, singură, ci împreună cu cele trei fetiţe ale sale şi copilul nenăscut.

Depresia reprezintă a doua cauză de dizabilitate la nivel mondial, cu peste 4% in populaţia lumii diagnosticată cu acesată afecţiune, iar România se încadrează în intervalul 4-4,5%. Deşi acest procent, în aparenţă, este scăzut comparativ cu majoritatea statelor europene, el poate avea o dublă semnificaţie: o prevalenţă medie-scăzută reală a depresiei sau o deficienţă în identificarea şi diagnosticarea acestei afecţiuni psihice în România. În ceea ce priveşte cazurile identificate, în România au fost înregistrate, în 2015, conform OMS, 931.842 de cazuri de depresie, reprezentând 5% din populaţia ţării.

“Diagnosticarea unei tulburări depresive recurente implică observarea unor episoade de depresie repetate. Pe parcursul acestor episoade individul experimentează o stare de spirit depresivă, absenţa interesului şi a plăcerii faţă de activităţi curente şi un nivel scăzut de energie pentru o perioadă continuă de cel puţin două săptămâni. O bună parte dintre persoanele care suferă de depresie prezintă şi simptome de anxietate, tulburări de somn, scăderea apetitului şi experimentează sentimente de vinovăţie sau scădere a stimei de sine, concentrare scăzută şi alte simptome medicale fără o cauză aparentă”, se arată în cazul raportului Ministerului Sănătăţii.

Alexandra Braunstein fusese internată la de două ori la Spitalul de Psihiatrie Alexandru Obregia din Capitală, însă nu urma niciun tratament medicamentos. Din declaraţiile vecinilor, şi chiar ale fratelui şi cumnatei, la prima vedere, tânăra mama din Brăneşti care s-a sinucis nu ar fi avut motive să recurgă la acest gest extrem şi, mai mult, nu ar fi prezentat semnele unei boli precum depresia.

Cât contează ajutorul familiei în cazul unui depresiv

În aceste condiţii, intervine, aşadar, întrebarea cât de mult contează ajutorul celorlalţii în cazul unui depresiv pentru a preveni astfel de episoade tragice. Pornind de la ipoteza că “toţi văd din jur simptomele depresiei”, potrivit psihologului Radu Leca, în cazul mamei din Brăneşti, “nu avem de-a face cu o hotărâre luată pe loc” întrucât “depresivul nu ia decizii de la o secundă la alta”. Prin urmare, familia, ştiind de internări, de faptul că a fost diagnosticată cu depresie, “ar fi trebuit să observe prezenţa din nou a manifestărilor depresiei şi să o readucă în mediul spitalului şi să o pună pe tratament”, a subliniat el.

“Gestul (n.r – femeii) este un rezultat al depresiei. Familia te poate ajuta şi te poate susţine să treci peste depresie atât timp cât îşi doreşte. Numai că viaţa cu un depresiv nu este grea, este foarte grea. Şi dacă până acum nu au existat decât campanii şi programe la nivel naţional care informau populaţia din România că trebuie să avem grijă la noţiunea de “depresie = suicid”, acum ar trebui să apară o campanie care să informeze concret oamenii că depresia omoară. La modul real”, a mai afirmat Leca.

Nu numai că sprijinul familiei este important, ci aceasta poate fi, uneori, elementul care să facă “diferenţa”, atrage atenţia psihologul Gabriela Cristina Minescu.

“Cei din jur, rudele, colegii sau prietenii pot fi primii care să identifice semnele depresiei – de la apatie, delăsare, irascibilitate până la dezorientare sau indolenţă şi pot interveni. În plus, dinamica familială poate influenţa starea persoanei aflate în depresie, o poate accentua sau ameliora”, a mai spus Minescu.

De ce există reticenţă din partea cunoscuţilor în a lua atitudine 

Pe de altă parte, familia nu reprezintă singura prezenţă umană în viaţa unui depresiv. Chiar şi aşa, prietenii, cunoscuţii dau dovadă de reticenţă când vine vorba de această boală. Deşi îi observă prezenţa, ei nu intervin. “Câţi prieteni mai are un om care oficial a fost internat la Spitalul 9?”, sintetizează Radu Leca poate cel mai bine motivul care stă la bază acestei situaţii. Prin urmare, toată această ezitare continuă să întărească ideea că depresia rămâne un subiect tabu în societatea românească, în condiţiile în care “este “ruşinos” la nivel de accepţiune populară să ai internări la Spitalul 9 şi atunci viaţa ta socială se anulează”, ceea ce este profund greşit, subliniază Leca.

“Uneori, cei din jur nu observă ce se întâmplă cu depresivul sau dacă observă schimbări, nu au abilitatea de a le interpreta sau îşi spun că nu e treaba lor să intervină. Nu mai amintesc de mitul dăunător al “nebuniei” , de etichetarea posibilă în caz că se pune problema ajutorului unui medic psihiatru sau al unui psiholog sau de minimalizarea problemei, aşa cum se întâmplă uneori în familii sau în comunităţile mici”, afirmă, la rândul său, Minescu.

Care sunt şansele de vindecare

În ceea ce priveşte tratamentul aplicat persoanei care suferă de depresie, acesta trebuie să aibă atât o parte de medicamentaţie, cât şi una de psihoterapie, potrivit lui Radu Leca. În cazul mamei din Brăneşti, deşi aceasta fusese internată la de două ori la Spitalul de Psihiatrie Alexandru Obregia din Capitală, nu urma niciun tratament medicamentos.

“Medicamentele fără psihoterapie nu dau rezultate datorită faptului că subiectul nu înţelege sursa care l-a dus la depresie. Neînţelegându-se sursa, chiar şi cu medicamente, subiectul va exista în continuare cu depresia în interiorul lui. Depresia nu se şterge cu buretele. Atât timp cât există una, două, mai multe surse, atunci depresia rămâne în subiect până se anulează (se înţeleg sursele, motivele)”, a explicat Leca.

Pe lângă ajutorul de specialitate, “suportul social” este “foarte important pentru o persoană cu o problemă psihologică”, atrage atenţia Minescu.

“A cere sprijin de specialitate este doar primul pas. Să nu uităm ca de multe ori problemele psihologice au la bază o modificare în  funcţionarea chimică a creierului. Şansele de vindecare sunt crescute, însă chiar dacă se urmează un tratament medicamentos sau o terapie, lucrurile nu se schimbă imediat, e nevoie de răbdare şi comunicare. Ba mai mult, e nevoie de suport şi de atenţie în continuare pentru a preveni recidivele”, a mai subliniat Minescu.

Cum stă România la capitolul “Legislaţie”

“Instituţia abilitată la nivel naţional pentru implementarea Programului naţional de sănătate mintală şi profilaxie în patologia psihiatrică este Centrul Naţional de Sănătate Mintală şi Luptă Antidrog (CNSMLA), instituţie care activează în subordinea Ministerului Sănătăţii începând cu anul 2009. Această instituţie a dezvoltat, conform obiectivelor şi direcţiilor strategice incluse în Strategia Naţională de Sănătate 2014-2020 (respectiv ”actualizarea cunoştinţelor tuturor celor implicaţi în prevenirea, identificarea şi tratarea persoanelor cu tulburări mintale”), o curriculă de instruire în depistarea precoce a depresiei de către medicii de familie”, potrivit raportului Ministerului Sănătăţii.

Până în prezent au fost instruiţi, conform curriculei sus-citate, 2,403 medici de familie. Asta în condiţiile în care, în România, au fost înregistrate, în 2015, conform OMS, 931.842 de cazuri de depresie, reprezentând 5% din populaţia ţării.

 

Click to comment

Comentează

To Top