Diverse

Subiectiv, despre sufletul obiectiv

Atunci când gândim cu sufletul, nu ne mai macină regretele. Pe cine să dai vina? Pe suflet? Pe ceea în ce mai crezi? Or, de cele mai multe ori, noi suntem obişnuiţi să credem în ceea ce alimentează o stare de indescifrabil sau este alimentat de o ambiguitate, în ceea ce adunăm intuitiv de-a lungul întrupării acestui suflet al nostru, mare şi primitor, asemeni unei tainiţe incomensurabile a absolutului individual şi, dacă unele lucruri reprezintă doar aparenţele, unele concluzii sunt perfect subiective, unele repere sunt rudimentare, unele erupţii verbale sunt premature, oricum, toate acestea reprezintă felul nostru de a crede în ceea ce credem. Nu ne putem supăra şi nu putem să învinuim sufletul pentru că aceasta ar înseamnă să ne supărăm şi să-l învinuim pe Dumnezeu care ne-a înzestrat cu acest dar divin şi căruia, chiar dacă uneori îl terfelim inimaginabil, totuna nu-i putem schima harul cel de taină.

Reacţia sufletească este mai sinceră şi mai permanentă decât reacţia raţională. Este mai individuală pentru că nu se pretează logicii manipulatoare cu tot conformismul ei otrăvitor, pentru care are întotdeauna la îndemână silogismele necesare. În cele din urmă, omul îşi dă sufletul, ci nu logica. Sufletul nostru este gazda frământărilor noastre sufleteşti. A durerilor noastre ascunse, a bucuriilor noastre povestite fără detalii, a dorinţelor noastre tainice şi a repaosului nostru atunci când avem nevoie să judecăm asupra valorii adevărate a mesajului venit din exterior; a bocetelor noastre cele mai durute, a umilinţelor noastre cele mai umilitoare şi a rănilor noastre, pentru că nu a mai fost un popor în cărţile acestea de istorie care să fi fost atât mai mult rănit în suflet cum este neamul ăsta al nostru rănit. În sufletele noastre se ascunde intuiţia noastră ereditară. Intuiţia de a crede sau de a nu crede, de a proceda într-un fel anume sau de a ne abţine de la ceea ce ne-ar putea periclita viitorul imediat din care se compune şi cel mai puţin imediat, şi cel mai îndepărtat care ne încearcă de minte istoria, confundată uneori cu destinul.

Moldovenii au un suflet mare. Un suflet în care a încăput atâta trăire colectivă şi atâta aspiraţie individuală, atâta frământare tăcută sau exteriorizată în funcție de vremurile de afară, atâta minciună strecurată prin cele mai murdare strecurători politice, atâta încredere oarbă şi atâta sârmă ghimpată, atâta euforie şi atâta sărăcie durută, atâta vis şi atâta nedormire, încât uneori stai şi te întrebi: cât de mare este acest suflet? Cât de tare este acest suflet, măcinat de toate lagărele de concentrare ale experimentului comunist, întristat de toate chipurile triste de pe icoanele arse în faţa bisericilor, amărât de tot oceanul de lobodă sorbit în timpul foametei, răstignit pe literele sângerânde ale alfabetului latin, tradus în altă limbă decât cea în care a fost zămislit, uitat acasă în timpul adunărilor de partid, luat cu trupul care mergea să-şi boteze pe ascuns copiii, legat burduf şi scos la mezat contra unei pensii de două parale – cât de tare mai este acest suflet al moldoveanului căruia, în loc de busolă, întotdeauna i s-a dat un pachet de macaroane şi un kilogram de orez furat.

Cât de liber este acest suflet gânditor al moldoveanului care, chiar şi atunci când murmură: „Mai bine ar fi să ne unim cu România…” nu vrea să creadă că ecoul pe care îl aude nu mai este sunetul de sârma ghimpată?

Autor: Arcadie Gherasim

Click to comment

Comentează

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

To Top