Basarabia

Politici imperiale ruse: „Proiectul grecesc”, Crimeea și Basarabia în însemnările unui călător de la finele secolului al XVIII-lea

Însemnările de călătorie au reintrat în sfera de interes a cercetătorilor preocupaţi de politicile imperiale, îndeosebi de modul în care elita rusă a înțeles și a acționat în teritoriile anexate în secolul al XVIII-lea;s-au evidenţiat în această perioadă noi viziuni și ambiții în modelarea teritoriilor, diferite de cele care au dominat un secol mai devreme, și care au determinat modelele teritorializării imperiale ruse moderne. În această direcție, autoritățile țariste au desfășurat un întreg arsenal de instrumente și practici menite să accentueze unitatea conceptuală şi fizică a teritoriilor ruse, să sublinieze dimensiunea și extinderea spațială a Rusiei drept o misiune istorică, iar acumularea și etalarea cunoștințelor despre teritoriile imperiului – un act de patriotism intelectual.

Cartea lui Pavel Sumarokov[1], publicată la Moscova în 1800 cu titlul Călătoria prin toată Crimeea și Basarabia în anul 1799[2]a fost concepută drept o descriere istorică și topografică a locurilor vizitate, constituită din două compartimente:(1) însemnări despre călătoria lui Sumarokov în Crimeea și (2) partea asupra căreia ne vom opri în detaliu – notițele de călătorie făcute în traseul parcurs de autor de la gurile râului Bug spre Odessa, urmând apoi malul stâng al Nistrului, până la localitățile Tiraspol și Grigoriopol.

Itinerariul ales de Pavel Sumarokov contura, de fapt, spațiul anexat de Imperiul rus în urma războiul ruso-austro-turc (1787-1792), conform tratatului de pace de la Iași (9 ianuarie 1792), prin care se recunoștea stăpânirea Rusiei asupra Crimeii și extinderea hotarelor până la cursul inferior al râului Nistru. Astfel, articolul al IV-lea al tratatului reconfirma autoritatea Porții Otomane asupra teritoriului Basarabiei, cu cetățile Bender, Akkerman, Chilia, Ismail și alte localități, și întregii Țării Moldovei[3]. Totuși, noile hotare au extins semnificativ prezența Imperiului rus pe malurile Mării Negre, iar spațiul dintre râurile Nistru și Bug a fost integrat în unitatea administrativ-teritorială Ecaterinoslav (Екатеринославское наместничество– rus.), ca apoi, după desființarea celei din urmă, înanul 1796, să intre în componența guberniei Novorosijsk (Новороссийская губерния– rus.).

Cu ce sens foloseşte Sumarokov denumirea „Basarabia”

Cartea lui Sumarokov denotă cu certitudine faptul că în anul 1799, cu mai bine de un deceniu înainte de anexarea teritoriului dintre râurile Prut și Nistru, autoritățile țariste utilizau numele de Basarabia pentru a desemna spațiul dintre râurile Nistru și Bug, anexat în anul 1792[4], trasându-și vectorul de extindere al Imperiului rus în sud-estul Europei, spre gurile Dunării și spre Constantinopol.

 

Planul Ecaterinei a II-a:un stat tampon, cu numele Dacia, alcătuit din Valahia, Moldova şi Basarabia

Interfluviul dintre râurile Nistru și Bug, menționat în izvoarele rusești drept stepa Oceacovului (Очаковская степь– rus.)și având reputația unei pustietăți (vezi:„Дикое поле– rus.), a atrasatenția arhitecților politicilor de extindere teritorială a imperiului, îndeosebi pentru faptul că această regiune de frontieră oferea importante puncte strategice și căi comerciale pe malul de nord al Mării Negre.

Ecaterina a II-a, țarina Rusiei, într-un mesaj adresat imperatorului austriac Joseph al II-lea, la 10 septembrie 1782, expunea un plan al diplomației imperiale rusești privind politica orientală, inspirat de consilierul A.A. Bezborodko și general-feldmareșalulG.A. Potemkin. Cunoscut mai târziu ca proiectul grecesc[5]acesta trasa sarcina de reorientare geopolitică a Imperiului rus, de la zona Mării Baltice, cu accentul pus de Petru I pe lumea protestantă-germană, Rusia urma să-și redirecționeze politicile de extindere spre Marea Neagră și Marea Mediterană, spre litoralul de nord al Mării Negre și Balcani, locuite de greci, slavii de sud, moldoveni și valahi – „teritorii, altă dată, unite sub sceptrul bizantin și, mai devreme, de statul lui Alexandru cel Mare”[6].

Planul de acțiuni se baza pe argumentele țarinei aduse în favoarea unei „politici orientale active” în scopul înfrângerii Imperiului otoman și renașterii Bizanțului. De fapt, Ecaterina a II-a demara un joc geopolitic cu mai multe obiective și variante de desfășurare. Unul din ele prevedea crearea unui stat tampon între cele trei puteri vecine – Austria, Rusia şi Turcia –, format din Valahia, Moldova și Basarabia cu numele Dacia (Regatul Daciei), menit să protejeze hotarele Rusiei de confruntări nedorite. În cazul înfrângerii totale a turcilor și chiar a izgonirii lor din Europa, țarina solicita asentimentul împăratului austriac pentru restaurarea Imperiului bizantin sub sceptrul nepotului său, marele principe Konstantin Pavlovich.Persoana favorită pentru scaunul Regatului Daciei era general-feldmareșalulGrigorij Potemkin, iar în calitate de „recompensă”, Rusia își revendica teritoriul dintre râurile Bug și Nistru și câteva insulițe în arhipelagul Mării Egee.

Potemkin propune un plan de acţiuni pentru a lega pentru totdeauna Crimeea de Imperiul rusPartea trecută sub tăcere era însă planul anexării Crimeii, pus în acțiune imediat după primirea asigurărilor de susținere din partea împăratului austriac, campania militară sub conducerea lui Grigorij Potemkin finalizându-se în favoarea Rusiei către august1783.Unul dintre mesajele lui Potemkin – adresat Ecaterinei în octombrie 1782, sub titlul Reflecţiile unui patriot rus despre războaiele trecute cu tătarii și modalităţi de a le opri pentru totdeauna– dezvăluia planul de măsuri care urma a fi realizat după anexarea Crimeii, „pentru a lega” peninsula pentru totdeauna de Imperiul rus. În acest scop, general-feldmareșalul propunea redislocarea și așezarea cu traiul în această regiune a unui număr total de 30.000 de ostași, inclusiv pentru a asigura o rezervă armată constituită în viitor din descendenții acestora, iar din ținuturile interne ale Rusiei să fie adusă populație rusească de țărani, înzestrați cu cele necesare, distribuindu-li-se spații convenabile și învățându-i să mânuiască arma. În plus, se solicita permisiunea de stabilire în acest spațiu a cazacilor de pe râul Don, maloroșilor și altor creștini:greci, armeni, valahi și bulgari:„Astfel, am putea îndrăzni să spunem că în scurt timp Crimeea va deveni creștină și veșnic rusească”.

Potemkinînaintează şi o serie de propuneri care țin de toponimia spațiului vizat:Crimeea urma să revină la numele ei anterior – Hersonia, orașul Caffa să fie renumit Feodosia, „iar în memoria faptului că anume aici marele cneaz Vladimir a primit sfânta credință creștină, să se construiască un mare templu lui Dumnezeu”. La fel, Potemkin proiecta să se ridice un monument în cinstea suveranului care a supus Crimeea în piața Victoriei, aceasta urmând a fi inaugurată în centrul orașului şi numită după exemplul celei din Paris, iar „pentru veșnica pomenire a suveranului, a se stabili o sărbătoare bisericească anuală și a întregului popor”. Prin redenumiri, reabilitarea celor vechi sau inaugurări de altele noi, lista toponimelor de origine greacă va continua să se extindă după anexarea Crimeii cu nume precum Taurida, Sevastopol, Simferopol, Eupatoria, Panticapaeum, Fanagoria ș.a. În același mod, imediat după tratatul de pace de la Iași, între râurile Nistru și Bug, pe locurile așezărilor vechi care trebuiau date uitării, cârmuirea ţaristă a ridicat localitățile Odessa (1794), Grigoriopol (1792), Ovidiopol (1795), Tipaspol (1792), menite în viziunea autorităților să susțină ambianța simbolică a proiectului de Translatio Imperii.

Regiunea dintre Bug şi Nistruurma să fie ridicată la rangul de principat, sub numele de Moldova-Nouă

Decesul subit al prințului Potemkin în drum de la Iași spre Nicolaev, în apropierea satului Rădenii Vechi din Basarabia, în toamna anului 1791, a pus capăt planurilor sale ambițioase, dar nu și politicilor Imperiului rus privind hotarele și spațiile recent anexate. Țarina Ecaterina a II-a, în ucazul din data de 27 ianuarie 1792, îndată după încheierea păcii, poruncea guvernatorului Ecaterinoslavului, V.V. Kahovskij, să colonizeze în cel mai scurt timp regiunea dintre râurile Bug și Nistru. Planul de acțiuni, de facto, prevedea delimitarea și reconfigurarea identităților teritoriale, inaugurarea de noi structuri administrative, comunicații și instituții, remodelarea realităților etnice, vizând cu certitudine și populația românească din aceste spații[7].

Regiunea a fost reconfiguratăîn patru subdiviziuni teritoriale (уезды– rus.) cu centre administrative în Ananiev, Tiraspol, Odessa și Nicolaev, iar pământurile regiunii au fost împărţite în loturi pentru slobozii de statși slobozii boierești, distribuite arnăuților și volintirilor lui Potemkin, ca și boierilor moldoveni care au acceptat să devină supuși ai Rusiei, ademeniți cu privilegii, grade militare și civile în administrația rusească. Pentru asigurarea fluxului de populație în regiunile colonizate, autoritățile rusești au inclus în tratatul de la Iași o prevedere prin care se recunoștea dreptul locuitorilor principatelor de a se strămuta în Rusia în termen de 14 luni de la ratificarea tratatului. La 7 iunie 1792, ambasadorul Prusiei la Constantinopol, Von Knobelsdor, raporta la Berlin că mulți locuitori ai Moldovei părăsesc țara în pofida voinței domnitorului, încurajați fiind de guvernul rus să se așeze cu traiul dincolo de râul Nistru, iar regiunea în râurile Bug și Nistru urma să fie ridicată la rangul de principat, sub numele de Moldova-Nouă. Se vorbea chiar și despre așezarea lui Alexandru Mavrocordat în scaunul noului Principat. Ion I. Nistor, în studiul privind românii de dincolo de râul Nistru, atestă în documentele emise de autoritățile rusești o listă din 56 de nume de boieri moldoveni care primiseră în această perioadă terenuri de colonizare și învoirea de a-și aduce forța de muncă din Moldova. Printre ele regăsim neamurile Rosetti, Cantacuzino, Catargiu, Sturdza, Cananău, Nicoriță, Sacară, Măcărescu, Filodor, Balș etc. După anul 1793, din cele 67 de comune parohiale ale regiunii, 49 sunt arătate de Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni ca locuite exclusiv sau în parte de români.

 

Cunoaşterea, instrument de colonizare

Cartea lui Pavel Sumarokov a atras de timpuriu atenția cercetătorilor prin descrierile localităților cuprinse într-o regiune de frontieră de la finele secolului XVIII-lea, fiind şi unul dintre studiile care atestă populație românească dincolo de Nistru[8]. De altfel, textul nu a depășit cadrele practicilor discursive imperiale și insistența prin care se sublinia puterea politică și militară a Rusiei, autoritatea și misiunea ei civilizatoare (mission civilisatrice) asupra teritoriilor recent anexate.

Ca și multe alte însemnări de călătorie, descrieri geografice, ghiduri statistice, investigații topografice, hărți elaborate în această perioadă, textul lui Sumarokov se pretează seriei de eforturi depuse de instituțiile imperiale în epoca Ecaterinei a II-a, care au tins să transforme cunoaşterea într-un instrument de colonizare. „Ca urmare a războaielor și anexiunilor, granițele Rusiei cu Polonia, Imperiul Otoman și Hanatul Crimeii între anii 1772-1795 s-au strămutat în total de șase ori, încheindu-se aproape în fiecare caz tratate de pace și convenții internaționale, elaborându-se descrieri detaliate ale noilor frontiere, urmate apoi de inventarieri și «descrieri»ale noilor achiziții teritoriale ale Imperiului”[9]. Printre acestea, descrierile topografice, care în cele mai multe cazuri au fost elaborate în anii 1770 și 1790, prezentau în sine compendii teritoriale ale unor nobili locali sau funcționari care, în mod invariabil, începeau cu amplasarea geografică a provinciilor, suprafața, granițele, mediul natural, subdiviziunile administrative, toate servind apoi la întocmirea capitolelor de istorie și economie locală.

Deseori sunt relevate statistici privitoare la piețele locale, listele unor aşezăminte mănăstireşti, flora, fauna localității, descrieri ale obiceiurilor locale, registre, chestionare care, de fapt, nu erau inedite – dar punerea în valoare a acestora de către autorități a devenit mai răspândită, iar ele au fost îmbrățișate cu nerăbdare de către structurile imperiale nou-create în propriile interese.
Basarabia, „a treia parte a Moldovei”

Călătorind în anul 1799 prin Crimeea, Pavel Sumarokov ajunge în cele din urmă dincolo de această regiune, la Nicolaev. De aici își continuă calea spre Oceacov și Odessa, înaintând apoi pe malul stâng al râului Nistru, de la gurile acestuia spre nord, până la Tiraspol și Grigoriopol, pentru a se îndrepta mai departe spre est, către orașul Balta. Peste un an, la Moscova, Sumarokov își publică textul însemnărilor de călătorie prin cele două regiuni – Crimeea și …Basarabia.

Cazul, evident, suscită întrebări și perspective de analiză complinitoare, odată ce vizează un spațiu diferit de cel anexat 12 ani mai târziu, în urma Tratatului de la București (1812), cu numele Basarabia. Problema abordată ne conduce spre obiectivul geostrategic privilegiat pentru autoritățile țariste în regiune. La finele secolului al XVIII-lea, dar și mai târziu, gurile Dunării deschideau calea spre Balcani și Constantinopol, iar Basarabia, „a treia parte a Moldovei”, așa cum o descria principele Dimitrie Cantemir, „alcătuită din patru provincii:a Bugeacului, a Ak<k>ermanului, a Kiliei și Ismailului”, reprezenta zona limitrofă a părții de jos al fluviului, aflată sub autoritatea Porții Otomane. Astfel, mențiunile unei Basarabii, între râurile Bug și Nistru în însemnările de călătorie ale lui Pavel Sumarokov, par să nu fie un caz total fortuit. În contextul proiectelor și practicilor desfășurate de Imperiul rus în sud-estul Europei, de la finele secolului al XVIII-lea, textul reprezintă o tentă de conceptualizare a spațiului dat în noile sale coordonate imperiale, o încercare de a-l înzestra cu sens, finalitate și vector de extindere. Ghidat și familiarizat cu multe detalii de către autorități de toate nivelele, Sumarokov invocă repere aflate la îndemână, expune viziuni și revelează resorturi interne ale practicilor imperiale desfășurate în această parte a Europei, antrenate și ulterior, în anul 1812, la anexarea teritoriului dintre râurile Prut și Nistru.

Tactici ale narațiunii imperiale:evocarea locurilor memoriei

Ajuns în localitatea Nicolaev la data de 12 iulie 1799 (în continuare, vom păstra datarea expusă în originalul textului), călătorul rus indică în însemnările sale că abia aici a decis „să viziteze Basarabia”, orașul Odessa, și să „călătorească de-a lungul râului Nistru”. Argumentul deciziei luate subit de autor poate să rezide în faptul că ambele regiuni erau achiziții teritoriale recente, realizate în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și antrenate în procese de „omogenizare” similare în raport cu restul spațiului imperial. Condus de administratorul militar al localității și suita sa până în cheiul localității, Sumarokov traversează râul Bug și notează în text:

„Ieșind pe mal, am pășit în Basarabia, care a fost până nu demult în posesiunea Porții, care și-a retras hotarele în interior sub presiunea armelor noastre victorioase, iar în ultimul război a cedat Rusiei toată regiunea, ca să se retragă peste Nistru”.

Reflecțiile autorului sunt girate în maniera în care este gândită relația imperiului cu noile teritorii.De altfel, reperele simbolice ale noului landșaft imperial sunt cel mai convenabil instituite prin evocarea locurilor memoriei, care reprezintă episoade istorice pline de glorie, personalități marcante, eroismul armatelor ruse și care alimentează cu legitimitate prezența imperială în regiune:

„Apropiindu-ne de Oceacov, cam la 5 verste distanță de el, s-a deschis un mare spațiu de stepă, săpat de gropi și movile, acolo unde armatele ruse și-a dislocat bordeiele, acolo s-au aflat unitățile de artilerie, fortificațiile. Cât am înaintat, le-am observat tot mai frecvent”.

Reprezentările autorului privind cumși de cefuncționează „mecanismul” imperiului sunt cele care determină tacticile narațiunii, obiectele descrise sau observate și, evident, cele scăpate cu vederea sau cele omise. Intrarea în localitatea Oceacov (localitate menționată în izvoarele românești ca Vozia sau Ociac) îi lasă autorului impresia unei localități ce „este, astăzi, un sătuc [слободка– rus.] pașnic și neînsemnat”, dar care anterior „a făcut mare zarvă în Europa”.

„Mă întrebam în gând unde îi este semeția, unde îi sunt edificiile care o înfrumusețau cândva, unde a dispărut gloria ei”.

„…ar fi de mare folos înmulțirea locuitorilor pentru toată această regiune”

Căutările unei gazde nu s-au soldat cu rezultate, localnicii nu-i deschid ușile. Recomandările obținute la Nicolaev îl ajută, totuși, să găsească o soluție:este primit de căpitanul James M. Hamilton – ofițer englez angajat în anul 1791 în marina militară rusă – a bordul fregatei militare, unde înnoptează, iar a doua zi pornește să examineze localitatea:

„Trecând prin aceste ruine, unde nu mai sunt nici case, nici locuitori, și unde, după răbufnirea armelor de război, s-au inaugurat pustiirea și tăcerea, mi-au fost arătate căile pe unde au mărșăluit armatele noastre pentru a ataca orașul. Iată în acel loc, vorbeau, a fost ucis kneazul Volkonski, acolo și-a pierdut viața Gorich (Горич– n.n.), și aici nu există alte urme, decât moartea și distrugerile”.

Călătorul descrie un meleag pustiu, „aproape nelocuit”, dar landșaftul imperial este totuşi punctat de încăperile prevăzute carantinei de frontieră, unități militare, cazarme, cetate, alte fortificații. Participând la aplicațiile militare de pe fregată în următoarele zile, vizitează insula Kindum [Kilburun– turc] pentru a consemna vestigiile de pe fostele câmpuri de luptă, episoadele bătăliei din 1787 dintre armata rusă și turcă și, evident, iscusința militară a comandanților ruși. În a patra zi de ședere, după amiaza, Sumarokov vizitează împrejurimile Oceacovului pentru a detecta locuri pline de semnificații:

„Aici, […] contele Suvorov ademenise din oraș escapada și a declanșat confruntarea, ca împreună cu cei retrași să intre în cetatea Ociacov, și prin acest șiretlic să sfârșească asediul. În sfârșit am ajuns în locul unde era dislocată armata noastră și acolo, în toate împrejurimile, sunt prezente urmele diferitor fortificații. […] aceste indicii au rămas trofee ale gloriei victorioasei armate ruse”.

La 17 iulie, Sumarokov pleacă de la Oceacov spre Odessa descriind distanța parcursă și împrejurimile. Dincolo de tonul romantic și dulceag al expunerii literare, eventual inspirat de idilicul naturii, autorul așază imaginile descrise într-o structură și ierarhie care trebuie să convină anumitor rosturi și utilități majore pentru a le înscrie în peisajul imperial:

„Această stepă aproape că este depopulată, dar deține părți convenabile, cu excepția pădurilor absolut absente, fiind fără niciun copac. Un petic de pământ roditor, fânețele din cele mai excelente;păsări de o multitudine de rase și apă pentru localități ar fi îndeajuns. Ca și în împrejurimile Hersonului și Nicolaevului, ar fi de mare folos înmulțirea locuitorilor pentru toată această regiune […]”.
Stdiu de caz: Odessa în anul 1799

La intrarea în Odessa, călătorul se arată extrem de mirat de renașterea acestei localități, de edificiile masive și iluminate, casele bune ale locuitorilor, străzile aranjate și largi:

„Altă dată, când Basarabia aparținea Turciei, în locul unde se situează Odessa, era o cetate nu prea mare, pe mal, numită Hadjibei […]. În ultima noastră confruntare armată cu Poarta, începută în 1787, această cetățuie (крепостца– rus.) a fost luată de amiralul Ribas, iar la încheierea păcii în 1792, Hadjubeiul cu pământurile dintre Bug și Nistru au intrat în posesiunile Rusiei.

Importanța acestui loc a atras atenția curții noastre. […] golful constituit din malurile care formează un semicerc, apropierea de Ucraina poloneză și perspectiva comerțului cu multe state, toate acestea prevesteau, aici, un port faimos. Astfel, în următorul an 1793 s-a dat porunca să se fondeze pe ruinele Hadjubeiului orașul Odessa”.

Reiterând miracolul prin care a fost ridicat orașul la nivelul celor mai cunoscute în doar câțiva ani, atunci când altor popoare acest lucru le-ar fi luat sute de ani, autorul subliniază că monumentele demne ale marilor suverani sunt orașele ridicate în mijlocul deșertului, prin popularea lor, extinderea comerțului și a veniturilor și, ca urmare, creșterea veniturilor curții și bunăstarea supușilor săi. Totuși, dincolo de cele etalate, datele statistice aduse de autor ne permit să discernem mai multe despre starea localității în anul 1799. S-au trecut în revistă:o biserică din lemn, trei biserici din piatră aflate în construcție, 506 case din piatră, 233 bordeie, 501 dughene, 111 beciuri, 5 crâșme, 35 depozite pentru cereale și mărfuri, trei băi, şapte fierării, 22 diverse întreprinderi mici, şase mori de vânt, 18 fântâni cu apă potabilă și altele în apropierea orașului, o populație de 4.147 de oameni (2.861 bărbați, 1.286 femei).

Cetatea (de fapt reduta – n.n.) din pământ, carantina, vama, cazărmile desăvârșesc panorama și perspectivele de dezvoltare ale orașului, care, în opinia autorului, își căpăta ceas cu ceas aspectul bastionului imperial în regiune. Sumarokov consideră că, prin amplasamentul său, Odessa depășește toate celelalte porturi rusești, iar cu timpul poate fi asociată portului din St. Peterburg (sic):

„Într-un cuvânt, ea [Odessa – n. n.] este o concentrare a întregului nostru comerț și comoară de nădejde pentru Imperiu”.

Părăsind Odessa, Sumarokov se îndreaptă spre râul Nistru și localitatea Ovidiopol,

„anterior numit de turci Adzhider (Гаджидер– rus), care le-ar fost târg (местечко– rus.), și căruia [apoi – n.n.] i s-a acordat numele din considerațiile că anume el este acel oraș Tomis, unde l-a exilat August pe Ovidiu. Este situat la 20 de verste de mare și 17 verste de gurile ale Nistrului, pe malurile ușor înclinate ale limanului, care reprezintă prin sine hotarul dintre două Imperii”.

 

La Ovidiopol, „majoritatea localnicilor sunt moldoveni”

Pe cealaltă parte a limanului se deschid vederii posesiunile Porții. Pentru călătorul rus este un spațiu de tensiune și reflecție. Statutul de „hotar dintre două imperii” îi acordă semnificațiile arenei de confruntare și virtuțile locului memoriei.

Ovidiopolul este descris ca un orășel de hotar mic și prost construit, care dispune de o fortificație din pământ cu o garnizoană, o „flotă” de 20 de vase, carantină, post de frontieră pentru perceperea taxelor vamale și gospodăriile locuitorilor care pot ajunge până la cifra de 80:

„Majoritatea localnicilor sunt moldoveni, la fel greci, iar ruși sunt foarte puțini. Toți sunt originari, și preocupările lor țin de sarea adusă de Turci din Akkerman și care o cumpără pe aur sau bani turcești […] care o vând precupeților care vin din Gubernia Podolia și localitățile din împrejurimi”.

De la Ovidiopol, Sumarokov își urmează calea spre nord, de-a lungul limanului, peste 10 verste atinge râul Nistru, apoi la 22 de verste parcurge localitatea Majak (Mаяк– rus.) cu o poștă și 60 de gospodării, formată din ruși staroveri (старообрядцы– rus.) refugiați la turci și așezați inițial cu traiul mai sus pe Nistru, în localitatea Ciobruci. Trecând în revistă aspectul exterior al localității și meșteșugurile localnicilor, autorul este nevoit să recunoască:„pe timpurile turcilor această comunitate nu avea nici o strâmtorare. Își urmau legea, tradițiile, rămânând liberi, fără obligații. Cea mai mare parte a lor cunosc limba turcă și moldovenească”. Discursul este echilibrat în final prin constatarea portului și a „veșmintelor cotidiene țărănești ruse”.

„Obiceiul moldovenilor de tors lâna din mers mi-a părut straniu, dar util”

Pe data de 1 august, Sumarokov ajunge în localitatea Tiraspol, situat la 89 de verste de Ovidiopol, pe locul vechii localități moldovenești Sucleia. Călătorul consemnează așezarea, planificarea, populația localității, constituită din „ruși staroveri, ucraineni, moldoveni, valahi, evrei și țigani”, estimată aproximativ la 350 de gospodării. În apropiere, observă o „cetate din pământ cu o garnizoană puternică, care apără hotarul nostru și nimănui nu permite să treacă fluviul mai departe de jumătatea lui”.

Dimineața își va urma drumul spre Nistru pentru a se apropia de Bender, pe locul numit Parcani, a cărui populaţie, spune autorul, a fost strămutată la Tiraspol. Aici se deschide vederea spre „faimosul oraș aflat pe râul Nistru”, iar apropierea îi permite „nu doar să deslușească chipurile localnicilor, dar să vorbească” cu cei ieșiți pe mal. Locul este consemnat prin precizarea autorului că râul Nistru, care curge în ambele direcții în linie dreaptă, anume în preajma acestei localități face un cot „în interiorul Rusiei”. Peretele de piatră care se ridică „de la nivelul apei până în vârful muntelui, apără cetatea vastă și anunță invincibilitatea ei”.

„În interiorul ei se văd moschei zugrăvite, minarete înalte, numeroase edificii pe gustul asiatic, casa lui Pașa, parcul lui cu foișoare, și suburbia din partea stângă a acesteia”.

„Minunata vedere mi-a atras atenția pe multă vreme […]. Reparația deteriorărilor provocate de obuzele rusești de pe peretele cetății reamintesc de cele două cuceriri ale acesteia de către Eroii noștri și că inexpugnabilitatea ei este doar calea spre o glorie mai mare și lauri”.

La 15 verste de Tiraspol, Sumarokov descrie localitatea moldovenească Mălăești (Малоешты– rus.), menționând că populația acesteia a locuit aici din cele mai vechi timpuri în supunerea turcilor:

„Văzând aici un moldovean, întins pe perne chiar în plină stradă, m-am apropiat, ca să aflu că e bolnav, întrebându-l despre accesele suferite, și doar atunci mi-am amintit de epidemia de antrax, care bântuie peste Nistru. […] Obiceiul moldovenilor de tors lâna din mers mi-a părut straniu, dar util”.

„Moldova face o impresie atrăgătoare despre sine”

Drumul spre Grigoriopol, de 25 de verste, îi deschide un tablou natural admirabil:

„Pe altă parte a Nistrului se vede Principatul Moldovei, care-și ține hotarele nu departe de Bender, pe râul Bâc. Drumul trece printre munți viguroși, iar câmpiile de la poalele lor, în formă de amfiteatru, se aștern ca un covor verde în fața mândrului Nistru care se agită la vale. Acolo se văd în preajma râului pășunile cu câte un copăcel care se înalță pe alocuri, parcelele țăranilor semănate cu harbuji și zămoși;se află văile radioase, murmură izvoarele care se revarsă, se arată localitățile amplasate pe culmea dealurilor;peste tot priveliști, vioiciunea naturii, iar Moldova face o impresie atrăgătoare despre sine. Cotiturile Nistrului sunt atât de surprinzătoare încât pe alocuri coincid una cu alta;el ba șerpuiește în interiorul Rusiei, ba iar se îndepărtează de ea, de parcă ar împărți frumusețile [naturii/locului – n.n.] între cele două Puteri [Державами– rus.]. Se pare că el ar spune aici:Am fost martor al bărbăției și mărinimiei rușilor, aici și-au traversat trofeele, am ascultat sunetele înspăimântătoare ale tunetelor lor surprinzătoare, iar apele mele se cutremurau […]”.

Traversând trei sate moldovenești – Butor (Бутыры– rus.), Tașlîc (Ташлык– rus.) și Puhăceni (Пугачану– rus.) – călătorul se apropie de Delacău (Гелакиов– rus.) și intră în Grigoriopol. Aici, Sumarokov notează că orășelul este fondat de armeni, originari din Căușeni, Bender, Ismail, Chilia, Akkerman (Cetatea Albă);autorul semnalează 400 de gospodării și 150 de dughene. Mergând apoi spre Dubăsari, Sumarokov consemnează pe drum o vamă, o carantină și feribotul „unde traversează în Principat, de obicei, armatele noastre”. La Dubăsari, situat pe Nistru și la 15 verste de Grigoriopol, autorul descrie o localitate de 300 de gospodării, cu moldoveni, greci, bulgari, evrei și câțiva ruși. Menționându-i așezarea pitorească și grădinile asemănătoare celor din Crimeea, Sumarokov decide să-și sfârșească aici itinerariul:

„Aici m-am despărțit de Nistru care m-a fermecat cu Basarabia minunată și am cotit în dreapta spre Polonia. Această țară cu adevărat poate fi numită pământul făgăduinței. […] într-un cuvânt, abundentă cu de toate, cu excepția doar a locuitorilor”.

***

Fără îndoială, textul Călătoriei prin toată Crimeea și Basarabiaa lui Sumarokov probează în mai multe rânduri elementele practicilor de colonizare ale spațiilor imperiale, iar mențiunea Basarabieiîn interfluviul dintre Nistru și Bug, în acest context, nu este altceva decât o proiecție a vectorului de extindere a Imperiului rus în sud-estul Europei și atestă tentative de colonizare ale acestui nume, anterior anului 1812. Astfel, procesele de colonizare în desfășurare au implicat, de rând cu noile linii de apărare, structuri administrative și instituționale, în egală măsură și mecanisme de reconfigurare a identităților teritoriale, remodelarea realităților etnice, dar și practicile de cunoașterecare au avut scopul să „construiască” legitimitatea prezenței imperiale în regiunile anexate.

Versiunea extinsă a articolului, în limba engleză, este publicată în colecția de studii editată de Mihaela Grancea, External and Internal Travel Representations from Pre-Modernity until the 20th Century, „Studia Universitatis Cibiniensis, Series Historica”, Volume X/2013 Supplement, „Lucian Blaga” University of Sibiu Publishing House, 2013, pp. 85-99.

NOTE

[1]Pavel Sumarokov (…1767-1847), în anul 1799 tânăr scriitor, între anii 1807-1812 gubernatorul oraşului Vitebsk, 1807-1815 gubernatorul oraşului Novgorod, senator, membru al Academiei Ruse.

[2]În original:Путешествие по всему Крыму и Бессарабии 1799 году, Павлом Сумароковым. С историческим и топографическим описанием всех тех мест, Университетская Типография, Москва, 1800.

[3]„Российский Императорский Двор возвращает блистательной Порте завоеванную онным Бессарабию с крепостями Бендерами, Аккерманом, Килиею и Измаилом, со всемя местечками, слободами, деревнями и всем прочим, что онная в себе содержит;равным образом возвращает Блистательной порте Княжество Молдавское со всеми городами, селениями и всем прочим, что оная провинция в себе содержит […]” Договоры России с Востоком. Политические и торговые, ред. Т. Юзефович, Изд. Тип. О.И. Бакста, СПб, 1869, стр. 43-44.

[4]Cazul dat a mai fost citat, fără a fi examinat în contextul politicilor și practicilor teritoriale imperiale ruse. Despre discuțiile privind originile/evoluția numelui Basarabia, vezi:Ion Chirtoagă, Evoluția semnificației teritoriale a noțiunii Basarabia, în „Revista de istorie a Moldovei”, 1994, nr. 2, pp. 9-13;Idem, Din istoria Moldovei de sud-est pînă în anii ’30 ai secolului XIX-lea, Ed. Museum, Chișinău, 1999;Idem, Enigma unui nume:Basarabia, în „Historia”, mai 2012, nr. 125, pp. 8-13;Ion Țurcanu, Descrierea Basarabiei. Teritoriul dintre Prut și Nistru în evoluție istorică (din primele secole ale mileniului II pînă la sfârșitul secolului al XX-lea), Ed. Cartier, Chișinău, 2011, p. 355;la fel, vezi recenzia la monografia dată semnată de Marian Coman în „Studii și Materiale de Istorie Medie” (SMIM), nr. 1, 2012, pp. 350-356.

[5]Vezi:Nicolae Iorga, Proiecte de împărţire a Turciei și noua intervenţie rusă la Dunăre. Al doilea război al Ecaterinei a II-a și planurile lui Napoleon în Turcia, in Istoria relaţiilor române, ed. Florin Rotaru, Ed. Semne, București, 1995, pp. 229-250;Ion I. Nistor, Restaurarea Daciei în sintezele diplomatice europene, Memoriile Secțiunii Istorice. Academia Română, Seria III, Tom XXI, Imprimeria națională, București, 1939, pp. 342-346.

[6]Андрей Зорин, Кормя двухглавого орла… Литература и государственная идеология в России в последней трети XVII – первой трети XIX века, Новое литературное обозрение, Москва, 2001, pp. 38-39.

[7]Astfel, materialele catagrafiei realizate de autoritățile ruse în anul 1774 în circumscripțiile cu centrele în Căușeni și Sălcuța, recent publicate la Chișinău, certificau localități românești pe cursul de jos al râului Nistru:Căușeni, Chițcani, Talmaz, Cioburciu, Răscăeți, Răscăeți, Popeasca, Malcoci, Sălcuța, Fârlădeni, Gherbivăț, Gura Bâcului, Slobozia, Hagi Musa, Coșnița, Pârâta, Pohrebea, Cocieri, Corgevo, Molovata, Goieni, Doroșcaia, Delacău, Butor, Speia, cu o populație majoritară desemnată prin aloetnonimul volohi, utilizat în Rusia și Polonia până în secolul al XVIII-lea. Vezi:Ion Chirtoagă, Populația localităților românești de pe cursul inferior al râului Nistru, in „ProMemoria. Revista Institutului de Istorie Socială”, vol. II, nr. 3, 2012, Chișinău, pp. 166-196.

[8]Gheorghe G.. Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Muntenia, Institutul de Istorie Națională din București, București, 1947, p. 9, 415;Constantin I. Karadja, Un martor rus al etnografiei românești a malurilor Nistrului în anul 1799, in „Revista istorică”, anul XIV, nr. 10-12, octombrie-decembrie 1928 pp. 356-357;Emil Diaconescu, Românii din răsărit. Transnistria, Institutul de Arte Grafice și Editură Ath. Gheorghiu, Iași, 1942, pp. 175-176;Constantin C, Giurescu, Populația moldovenească de la gura Niprului și a Bugului în veacurile XVII-XVIII, in Românitatea Transnistriană. Antologie, Ediție îngrijită, note și comentarii de Florin Rotaru, Editura SEMNE, București, 1996, p. 256.

[9]Willard Sunderland, Imperial Space:Territorial Thought and Practice in the Eighteenth Century, inJane Burbank, Mark Von Hagen and Anatolyi Remnev (eds), Russian Empire Space, People, Power, 1700-1930, Indiana University Press, Bloomington and Indianapolis, 2007, p. 52.
Click to comment

Comentează

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

To Top